Ieri. După o noapte nedormită, m-am aruncat în carusel, nepăsătoare de locul unde opreşte şi am început să urc. După câteva serpentine şi încă altele, am ajuns la ceea ce are să fie în curand o casă goală.
Deschid uşa, intru pisoind. Ochii mari, atenţia cuvenită, and deep deep down... un gol în stomac kind of feeling. Privesc in jur.. în aerul rece încărcat, în felul în care aşteptau uşile, după fiecare perdea se vedea.. Casa asta era goală de ceva vreme.
Stând pe scaun cu senzaţia de ghemuit, rodeam in gând un cookie flashback - era mai iarnă, mirosea a sărbătoare, uşile alea se deschideau mai des şi mâţa aia neagră dormea lângă foc. Mă întorc in bucatarie şi curaţ morcovi, o am pe mama lângă mine şi-mi promit în sine să nu ajung să trec prin asta.
După alte câteva zâmbete şi cepe curăţate, casa pare să răspundă ca un aparat care încă mai merge dacă ar avea baterii şi se ţese atmosfera unui spaţiu cunoscut. Însă, un pas mai departe şi iluzia se spală. Iar biletul nostru începea să expire.
Ne luam rămas bun de la cei care fantomatic îşi prelungeau suferinţa în faţa unei case mai puternice decat ei.
Şi totuşi, când vedeam cu câtă linişte putea să ningă în momentul ăla, restul ăsta din interior ar fi putut fi poveste.
Din fericire, carouselul s-a oprit acasă, şi ca dintr-un vis aiurea, ne trezim la ceea ce noi încă n-am renunţat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu